Aveam sa descoperim atunci un colt de Rai in inima Apusenilor; un loc in care parca timpul a incremenit, iar oamenii traiesc simplu, dupa reguli de demult.

Dumnezeu ii uneste pe oameni. Batrani care cu greu reusesc sa isi mai aduca o pita pe masa nu contenesc sa ii multumeasca pana si pentru asta.

Asa simplitate si suflete curate rar iti e dat sa intalnesti. Oameni ca acestia nu au stat niciodata cu mana intinsa!

Si totusi viata le-a oferit in dar cate ceva, din timp in timp.

Impresionati de povestea celor din Ramet, o mana de oameni cu suflet si-au ticsit masinile cu daruri si au mers sa le faca o bucurie inaintea Craciunului trecut.

In masura in care am daruit, am si primit: o lectie de viata si dragostea de aceste locuri, care ne-au facut sa revenim, pentru a treia oara, la Ramet.

La fel fac si acum gospodinele din Tara Motilor.

Isi primenesc odaile, se ingrijesc de suflet dar si de hrana pentru trup. Nu-i bordei din care sa nu razbata, prin geamurile aburite, mirosul de cozonaci.

Camara e ticsita cu de toate, caci prin partile acestea iernile ii fac pe oameni prizonieri in propriile gospodarii, abia itite din zapada cazuta din belsug la poalele Apusenilor.

Inainte de toate, desi poate multi dintre noi am uitat, ne pregatim sa sarbatorim Nasterea Domnului.

Cu cele sfinte adanc intiparite in suflet si in minte, batrana isi pune la treaba mainile batute de vreme si munca. Framanta si tot framanta, intr-o covata inca si mai batrana decat ea.

Bagat in lerul bine incins, cum ii spun localnicii vechiului cuptor, cozonacul incepe sa emane parfum de sarbatoare. E cald si bine in casa, desi acoperisul din paie si pamantul ce tine loc de pardoseala iti pot strecura frigul in suflet.

Daca nu iti faci, nu ai. Asa si cu minunile din cuptor, dumnezeiesc de bune. Mai ca nu ne-am dat seama ce repede a zburat timpul si cozonacul s-a si copt.

Din covata de o suta de ani si din mainile batranei de 75 a iesit un cozonac numai bun pentru a simti altfel parfumul de sarbatoare. Ne luam ramas bun si apucam spre casa.