„Adevarul“: Aveti un mod aparte de a prezenta stirile.
Christian Sabbagh: Eu nu sunt cititor de prompter, sunt jurnalist, nu sunt robot. Mai rad, mai plang, am emotii, mai trag o balba, e firesc. Nu intru in studio cu gandul ca vai, daca ma fac de ras, daca se intampla sa cada prompterul. Fac un comentariu, gasesc eu ceva. Am niste perle, numai eu stiu cum le-am dat . (Rade)
Recent, ati fost implicat intr-un conflict la Roma, unde ati fost atacat de niste italieni costumati in gladiatori. Ce s-a intamplat, de fapt?
N u a fost chiar un conflict. Ideea e urmatoarea, s-a scris permanent in presa italiana ca de regula acesti gladiatori sunt romani, de fapt ca toti cei care practica genul acesta de activitati sunt romani, dar eu stiam inca din 2012 ca sunt italieni get-beget.
Ati filmat intregul moment. Ce a urmat?
Acest eveniment, odata difuzat, a facut inconjurul lumii. A iesit o nebunie intreaga, a fost preluat de toata presa si de toate televiziunile din Italia si ceea ce nu au reusit altii, am reusit eu in cateva ore. Chiar mi-a trimis cineva un material din presa italiana in care se spune ca «centurionii» au fost interzisi. Credeti ca la reactia lor virulenta a contribuit si faptul ca stiau ca au de-a face cu romani? Au reactionat foarte urat, ne-au insultat, n-am dat toate injuraturile lor, in primul rand pentru ca nu-ti permite CNA-ul, chit ca puteam sa invoc orice motiv, dar mai ales pentru ca nu vreau sa instig. Au vorbit foarte urat la adresa noastra ca romani. Eu m-am legitimat, le-am aratat ca sunt jurnalist roman. Am chemat politia, care nu a facut nimic. A trebuit sa depun plangere. Ei sunt in general violenti, si in 2012 erau violenti. Eram perfect constient ca vor reactiona urat. Infractionalitatea nu are granite, peste tot este aceeasi, modul de operare este acelasi oriunde in lumea asta. Metoda de a fura un portofel e aceeasi, nu conteaza daca esti american, francez sau italian. Asa si cu acesti indivizi.
Sa o luam treptat. Cum a fost copilaria in Liban?
Am avut o copilarie frumoasa, provin dintr-o familie de oameni instariti, parintii m-au rasfatat, m-au dat la cele mai bune scoli. La vremea aceea, aveam doua optiuni: fie sa studiez in scoli militare, unde primesti o educatie ca zona, fie sa ajung in colegiile de preoti. Si cum in Liban era razboi, au ales sa ma dea la un colegiu de preoti, nu la o scoala militara, unde sa ma trezesc ca fac practica pe front.
Cum a fost revenirea in Romania?
A fost un soc, imi amintesc si acum. Oricat de bombardat era Libanul, noaptea erau lumini, in ciuda razboiului. Si-mi amintesc ca atunci cand am aterizat in Romania era seara si vedeam Bucurestiul in bezna, ziceai ca zona de razboi e in Romania, nu in Liban. Putine lumini, oamenii erau alftel decat occidentalii, totul era rece, cu nuante de gri, cu nuante cenusii chiar. Asta a fost tabloul pe care l-am vazut eu din aeroport. Ulterior, oamenii s-au dovedit a fi extraordinari, aveam prieteni, ma duceam la colegi acasa. Culmea, romanii erau mai primitori si mai darnici atunci decat sunt in ziua de azi. Probabil si saracia de acum e un motiv.
Citeste mai mult: adev.ro/nvu88c
Sursa: Adevarul.ro
Citește și: Greutate si inaltime copii in functie de varsta