Esti un libanez nascut la Valenii de Munte, orasul de pe pitoreasca Vale a Prahovei. In plin comunism, ce a insemnat sa ai un tata din tara mereu in razboi si mereu prezenta la stiri externe in telejurnalele ceausiste?
Cand esti copil, vezi lumea altfel. La acea vreme nu puteam sa fac deosebiri intre cele doua tari... imi aminesc doar ca magazinele din Beirut erau frumos luminate, cu reclame multicolore si pline cu jucarii.
Parintii imi aduceau mereu bomboane, masinute din metal, pungi intregi cu guma de mestecat, pe care le imparteam cu verii mei si prietenii de joaca. Nu-mi opream nimic, stiind ca mie are cine sa-mi aduca insa lor, nu! Mi se spunea Libanezu’, o porecla de care n-am scapat nici astazi.
N-am trezit invidii, pentru ca de mic, parintii m-au invatat sa fiu modest. La inceput nu intelegeam de ce toate acele hainute frumoase aduse din Liban nu le puteam lua la joaca.
Cu timpul insa, am realizat ca prietenii mei ar fi avut de suferit, pentru ca parintii lor nu aveau de unde sa le cumpere asemenea lucrusoare.
Ce amintiri si invataturi ti-au ramas de la tatal tau si din Beirut, orasul in care au trait parintii tai?
Tatal meu, „Dumnezeu sa-l ierte!”, era un idealist. Vedea cu alti ochi lumea. M-a invatat sa respect oamenii, sa fiu un om cinstit in viata, sa nu dau niciodata intr-un om cazut, la sensul figurat evident, sa ma invat cu greutatile de mic, pentru ca indiferent cat de multi bani ai avea, poate veni o zi cand nu mai ai nimic. Si atunci trebuie sa o iei de la capat.
Acest lucru, i s-a intamplat chiar lui. O data cu izbucnirea razboiului, familia noastra a saracit. Tata investise toti banii intr-un hotel care, din 1977 pana in 2002, a fost ocupat de refugiati. De fapt, a fost rand pe rand, ocupat de palestinieni, israelieni, sirieni si diferite militii si bombardat sistematic. In tot acest timp a fost si cartier general al acestor armate si factiuni militare.
Desi nu ai putut din cauza cetateniei, ti-ai dorit sa devii politist. De ce?
Este un vis pe care multi dintre noi l-a avut in copilarie: sa devii cavaler al dreptatii, sa-i aperi pe cei slabi si carora li se face o injustitie, sa fii baiatul bun, aidoma eroului care apare subit si te scoate dintr-un impas. Ma rog, cam asa percepeam eu meseria aceasta. Si nu cred ca m-am inselat, pentru ca lucurile asa stau si in realitate. Ca vrem sa credem, sau nu, atunci cand viata ne este pusa in pericol, primul pe care il chemam in sprijinul nostru este politistul. Dar viata se pare ca avea alte planuri cu mine.
Din cauza dublei cetatenii, acest lucru nu a fost cu putinta. Chiar daca sunt roman, in ochii unora raman doar un arab care dorea sa intre intr-o astfel de structura pentru a obtine informatii pe care, probabil sa le ofere unei puteri straine.
I-am inteles si nu am invinovatit pe nimeni, pentru ca este dreptul fiecarei tari sa-si ia masuri suplimentare de precautie. Si, ca sa va dau un exemplu, am o ruda, care candva a avut acelasi vis.
Citește și: Ce cantitate de lapte consuma un bebelus? Tabel cantitate lapte bebelusi
Si-a dorit sa devina politist in Romania dar i s-a respins dosarul, pe motiv ca nu prezenta incredere. A plecat in Canada. Stiti ce a ajuns acel om? A terminat Academia de Politie a lucrat o buna perioada in Departamentul Antidrog si acum este ofiter de legatura. I s-a dat sarcina sa se ocupe si de Romania...
In prezent, esti jurnalistul principal la pupitrul stirilor de la Kanal D. Ce te-a determinat sa alegi acesta forma de exprimare jurnalistica si acest post de televiziune?
Totul s-a intamplat printr-un accident hidraulic cum ar spune Henri Coanda. Ma dusesem pentru altceva la Kanal D. Imi doream sa realizez o emisiune de investigatii, iar conducerea mi-a propus sa fac o schimbare in viata; mai exact sa prezint principalul jurnal de Stiri. A fost o mare provocare pentru mine...
Ai un stil foarte personal de a prezenta stirile, de parca ai vorbi unor prieteni, nu unui public larg si nevazut. Cum ti-ai format acest stil unic?
Cu cateva zeci de minute inainte de a intra in direct, aveam sentimentul unui miel care e dus la taiere. Imi simteam gura uscata, parca si aerul din studio devenise irespirabil. Imi era teama ca nu o sa pot duce la bun sfarsit jurnalul si ca milioane de oameni vor rade de mine. M-am asezat pe scaun, din regie mi se spunea in casca ca mai am 10, 9, 8 secunde... si a venit gong-ul final. Am spus pentru prima oara buna seara doamnelor si domnilor si, parca din acel moment, am inceput sa ma relaxez.
Studioul nu mi se mai parea atat de ostil, parca si prompterul devenise prietenul meu. Vedeti dumneavoastra, eu unul nu am luat nici cursuri de dictie si nici tehnici de actorie nu am invatat.
Am avut un training de la specialisti din Turcia pentru jurnalul de stiri de la Kanal D care mi-au explicat formatul si cum sa interactionez cu publicul. Singura mea sansa era sa fiu eu, asa cum sunt in viata de zi cu zi. Ca am mai dat o balba, ca mi-a mai sunat telefonul in direct si ca am si raspuns... au fost lucruri pe care publicul nu le-a taxat.
Pot spune ca, inca de la bun inceput, nu am simtit ca telespecatorii ar ar avea o atitudine ostila fata de persoana mea. Ba din contra, dumnealor au fost chiar indulgenti si mi-au trecut cu vederea micile gafe! Pe oameni nu-i poti minti, ei sunt cei mai fini psihologi, cei mai buni observatori! Vorba lui Marin Preda, spusa altfel: daca empatie nu e, nimic nu e!
Ce planuri de viitor ai ca juranlist? Cum te vezi peste 10 ani?
Nu-mi fac planuri, pentru ca de cele mai multe ori, atunci cand mi-am propus ceva, nu s-a realizat. Imi doresc sa practic aceasta meserie pana voi iesi la pensie.
Si aici nu ma refer doar la TV pentru ca pe sticla nu poti ramane toata viata. Vine o vreme cand trebuie sa cedezi locul cuiva cu mult mai tanar si mai charismatic decat tine.
Cititi interviul complet in revista Stop to Shop.
