Pentru mesterul Dumitru Sofonea, cojocaritul este mostenire, har, preocupare, dar si lada de zestre pentru urmasii sai. A dus faima satului sau de la poalele Fagarasului in toata lumea si pentru asta a fost declarat monument UNESCO.

De indata ce intra pe usa atelierului stie ce cauta. Blanile de miei stau insirate pe culme ca un sirag imens de margele albe. Aici incepe practic munca sa. Dintr-o privire, masoara exact bucata de piele pe care urmeaza sa o lucreze.

Care si la ce e buna. Dumitru Sofonea cel batran i-a pus si lui acul in mana si l-a invatat de mic meseria asta.

Dupa ce tatal sau s-a dus, a ramas cu indemanarea dar si cu faima de-a-l fi mostenit pe cojocarul Regelui Mihai. A trudit laolalta cu alti meseriasi din sat pana a ramas singurul. Si cel mai vestit din intreaga Romanie! Pieptarele lui Sofonea au ajuns atat de vestite incat omul nu face rabat de la calitate.

Singur pregateste pieile pentru lucru. Si nu lasa nimic la voia intamplarii, indiferent pentru cine ar lucra.

Povestea celebrelor pieptare de Dragus incepe tare demult. Pusa in valoare bine pentru prima data prin '29, cand Dimitrie Gusti si echipa acestuia au facut din Dragus, satul lui Sofonea, chiar obiect de studiu etnografic. Iar imaginile cu tatal sau care coase la un cojoc dainuie si astazi.

In Dragus, traditia se tine cu sfintenie.

Culorile sunt aceleasi de zeci de ani, iar ordinea in care ele se astern pe piele nu poate fi schimbata. Fiecare etapa de lucru cu dichisul ei. Mos Trasu lucreaza cel mai bine asezat pe-un scaun, langa fereastra. Ascuns la racoarea peretilor grosi, cu pieile intinse pe masa si atele colorate la indemana lucreaza in tihna.

Doar Valeria, nevasta, care-l mai ajuta, ii mai sparge si linistea. E vesela, zglobie, vorbareata ca la prima tinerete.

Acul scurt ii luceste intre degetele inca puternice. Trage in urma lui un fir rosu. Si cu fiecare strapungere, ata capata forma cate unei petale de floare, pe pielea alba si tabacita a viitorului pieptar.

Batranul intra intr-o stare de lucru. Se gandeste la Dumnezeu si la parintii sai atunci cand se adanceste in munca.
Multi s-au minunat de cojoacele lui Sofonea. La propriu, mesterul a avut ac de cojocul lui Tudor Arghezi.

Pentru dictatorul Nicolae Ceausescu. I-a facut o comanda speciala lui Ion Tiriac si a imbracat cu pieptare traditionale patru ambasadori americani. Cu trei dintre ei a stat si la povesti. Michael Guest, Rosapepe si Mecker au tinut sa-l cunoasca personal pe cel din mainile caruia ies asa opera de arta.

Diplomele, decoratiile, toate le tine la loc de cinste. Dar de nimic nu se simte mai mandru ca de icoana si de pieptarele sale.

Cand le imbraca altfel se simte deodata. Fie ca-i in zi de sarbatoare ori ba, cand iese pe ulitele satului gatit traditional, mesterul se infatiseaza falnic si merge drept, hotarat, stapan pe sine si pe tot ce a ajuns sa-nsemne munca sa de-o viata.

Sa ti se aprecieze pieptarele peste tot in lume, sa iti fie pretuita munca intr-atat incat sa ajungi pe lista scurta si valoroasa a patrimoniului mondial UNESCO, sa recunoastem, nu e la indemana orisicui. Dar mesterul Sofonea o merita cu desavarsire. E omul care sfinteste tara!