Mihai Eminescu este unul dintre cei mai apreciați poeți ai literaturii românești, reprezentând astfel un simbol al țării noastre. Fiecare persoană din România cunoaște măcar câteva titluri ale celor mai cunoscute poeme ale lui Mihai Eminescu, printre care se numără și „Luceafărul”, „Ce te legeni...”, „Lacul” sau „Somnoroase păsărele”, iar aceasta este considerată cea mai frumoasă poezie a marelui poet.
Prima poezie a lui Mihai Eminescu a fost publicată când avea 16 ani
Data de 15 ianuarie este una foarte importantă pentru români, fiind ziua în care este comemorată nașterea marelui poet Mihai Eminescu, în anul 2024 împlinindu-se 174 de ani de la data la care acesta s-a născut. Celebrul Mihai Eminescu s-a născut la data de 15 ianuarie 1850, la Botoșani, făcând parte dintr-o familie numeroasă, fiind al șaptelea fiu al acesteia.
Mihai Eminescu a avut o pasiune pentru literatură încă de la o vârstă fragedă, găsind inspirație în jurul său, motiv pentru care la vârsta de doar 16 ani, acesta a avut onoarea de a
Viața marelui poet Mihai Eminescu nu a fost una foarte lungă, trăind doar până la vârsta de 39 de ani, însă de-a lungul celor 23 de ani de carieră, acesta a lăsat în urma sa 46 de volume, mai exact peste
14.000 de file. Manuscrisele lui Mihai Eminescu au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în 25 ianuarie 1902. Mihai Eminescu s-a stins din viață la data de 15 iunie 1889, în București, urmând ca la data de 28 octombrie 1948 să fie ales membru al Academiei Române.Cele mai frumoase poezii ale lui Mihai Eminescu
Dormi
De ce te temi? au nu ești tu cu mine?
Las- ploaia doar să bată în ferești
Las- vântul trist prin arbori să suspine,
Fii liniștită tu! Cu mine
Ce te-ai sculat și te uiți în podele?
Uimită pari și pari a aștepta.
Nu poți vedea cu ochii printre ele
Vrei să-ți aduci aminte de ceva?
Lasă-te-n perini eu îți voi da pace.
Dormi tu și lasă să rămân deștept.
Pe când citesc, întotdeuna-mi place,
Din când în când să cat la tine drept,
Să văd cum dormi...
Cu gura-abia deschisă-ncet respiri,
De pe condei eu mân-atunci retrag.
Pătrunde pacea tristele-mi gândiri.
Frumoasă ești... o prea frumoasă fată.
Ca marmura de albă-i a ta față.
Îmi vine să alerg la tine-ndată
Ș-astfel cum dormi să te cuprind în brață.
Citește și: Greutate si inaltime copii in functie de varsta
Citește și: 11 lucruri interesante despre Ion Creangă. Este considerat autorul primului Abecedar din România
Dar te-ai trezit... păcat! și nu mă-ndur.
Dormi liniștit c-un braț pe după cap.
Din când în când cu ochiul eu te fur,
Din când în când din mână cartea scap.
Și-s fericit... Pulsează lunga vreme
În orologi cu pașii uniformi...
De ce te temi? Cu mine nu te teme!
De nu te culci, te culc cu sila... Dormi!
Atât de fragedă...
Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.
Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
Pluteşti ca visul de uşor.
Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc-
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.
O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,
Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.
Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.
Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!
Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.
Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană-
Unde te duci? Când o să vii?
Trecut-au anii...
Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri
Şi niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,
Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nţelese, pline de-nţelesuri-
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpesuri,
O, ceas al tainei, asfinţit de sară.
Să smulg un sunet din trecutul vieţii,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;
Pierdut e totu-n zarea tinereţii
Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!
