De parca n-ar fi fost de-ajuns atata suferinta, acum doi ani piciorul drept a fost cuprins de cangrena. Iar ca medicii sa-i salveze viata, i-au amputat intai o parte, iar apoi pe tot, din sold. De-atunci, zace imobilizata, la pat. O femeie din sat mai vine din cand in cand si ii face de mancare.
In rest, sotul, cu 10 ani mai in varsta, ii o hraneste si o spala.
Pentru ca nu are un scaun cu rotile, un nepot o mai ia in brate si o ajuta astfel sa iasa din casa, la aer curat. Pana acum, de doua ori. Desi se vede cu ochiul liber neputinta ei, statul a hotatarat ca nu are drept de insotitor permanent.
Sora ei a fost cea care s-a zbatut si a alergat pentru actele necesare expertizarii incadrarii in gradul de handicap.
Femeia este revoltata de sistem. O data, din cauza felului in care a fost nevoita sa-si duca sora la comisie, iar a doua oara pentru ca nu se considera ca are dreptul pentru ajutor permanent.
In replica, cei de la Directia de Asistenta Sociala si Protectia Copilului recunosc faptul ca este halucinant ce se intampla, insa e mai presus decat ei. Asa e metodologia, iar ei trebuie sa o respecte.
Ca un alt exemplu revoltator va dam bolnavii de epilepsie. Desi, indiferent de varsta simptomele sunt aceleasi, conform ordinului Nr. 762/1992 din 31 august 2007, doar cei diagnosticati in copilarie sau adolescenta pot fi incadrati intr-un grad de handicap.
